Cu toţii avem zile d-alea mai aiurite de felul lor …În care acum parcă simţim că avem lumea la degetul mic, doar ca mai apoi să urmeze scrâşnirea dinţilor şi potopirea chipului cu lacrimi şi cu acea expresie de om plouat din toate părţile, şi-năuntru, şi afară.. .
Încă de la începutul lunii lui Marte, sunt ca un copil egoist care vrea totul, care nu poate accepta faptul că se termină bomboanele din borcănel, şi care nu are răbdarea necesară pentru a aştepta să fie iar umplut …
…Am început să mă satur de oameni. Nu îmi displac fiinţele vii, dar prefer să nu-mi stea aproape nimeni prin preajmă. Vreau să fiu doar eu şi cu el (trupeşte, nu numai spiritual), şi când nu se poate asta, să fiu doar eu şi Marin Preda, doar eu şi o ciocolată amăruie, doar eu, şi cu zâmbetu-mi stângaci pe buze să mă plimb prin întunericul meu orbitor, să prind în fiece început de seară prima stea, Luceafărul, şi să-mi pun dorinţa. Aceeaşi dorinţă pe care mi-o pun de un timp încoace (doar mă asigur că ajunge la destinaţie dorinţa-mi din gând).
Aud că trenurile iar întarzie, cum am mai “vorbit” noi acum ceva timp, se opresc în acele gări prea mici şi prea neînsemnate, în care oricum nu urcă decât un val de aer rece şi nepăsător.
Mi se formează iar lumea, începe de la zero. Totul îşi găseşte rostul, îmi aud numele renăscând din amurg. Amurgul soarelui şi Amurgul vieţii.
